Emoții și destăinuiri la prima întâlnire ȚINE(mă)MINTE!

Eliza
22.05.2022

Emoții, nerăbdare, speranță, încredere și convingerea că e un lucru care trebuie făcut.

Cam așa am rezuma ce simțeam vineri de dimineață, înainte să ajungă la Centrul Comunitar Zi de Bine primii beneficiari ai primei întâlniri lunare dintre bolnavi de Alzheimer, aparținători și specialiști. 

Am pregătit fructe, biscuiți, ceai, remi, scrabble, go, dar cel mai tare ne-am pregătit emoțional, sperând că oamenii vor simți de cum intră pe ușă cât de prietenos am vrut să fie locul acesta pentru ei. Că atmosfera blând colorată în soarele dimineții și cu multe elemente prietenoase în jur ne va ajuta pe toți să ne deschidem și să învățăm unii de la alții, dar în mod special de la specialiștii pe care i-am invitat să ne fie alături - dr. Corina Pânzaru, medic psihiatru și Șef de Secție la Spitalul de Psihiatrie Obregia, dr. Dana Filip, medic de familie și dr. Tatiana Popescu, consultant medicina stilului de viață.

„Eu sunt singură și la început de Alzheimer," a venit una dintre primele mărturii din sală. Am tăcut. Doamna aceasta cool, tunsă scurt, cu ochelari funky, niște heliomați tip Mad Max și o eșarfă colorată la gât, care are acasă un motan cu care-și încălzește zilele, e singură și la început de boală. A venit să afle ce e de făcut. 

Foto: Bogdan Dincă

Apoi au curs alte mărturii, de data asta ale aparținătorilor. La fel de tulburătoare strigăte de ajutor... 

„Soția mea a făcut Alzheimer de la 56 de ani. I-au murit părinții și ea a râs. E veselă mereu. Face tot ce îi spun, cu orice străin de pe stradă se oprește și vorbește. Nu vreau să o izolez, dar mi-e teamă să o mai las singură. Și încerc să o iubesc, dar nici eu nu știu ce să mai fac. Ni s-a spus că niciun tratament nu ar mai ajuta-o și eu nu știu de câte ori să-i mai explic același lucru. Ce să-i mai spun când mă întreabă a șaptea oară același lucru?” 

„Cum fac eu să pot să gestionez? Într-un fel și noi suntem pacienți, asta vreau să spun. Lipsa cadrului de acest gen, în care putem să ne vedem și să discutăm, ne face să ne simțim singuri. Toți cei care suntem aici împărtășim o stare comună. Nu există în București niciun centru unde să te duci să socializeze pacienții măcar pentru o zi întreagă și te plimbi cu ei pe străzi.” 

„Ce fac aparținătorii cu bolnavul în timpul săptămânii, în timpul serviciului?! Credeți-mă că am bătut internetul în lung și în lat să găsim ceva de făcut pe subiect... Am putea, ca aparținători, să devenim voluntari, trebuie cumva să generăm o revoluție.” 

„Noi nu mai știm cărei lumi apaținem. Suferința e foarte mare, pentru că atunci când îl iubești, nu poți să înțelegi schimbarea, refuzi să îl vezi altfel.”

Foto: Bogdan Dincă

Oamenii și-au rostit cu curaj temerile, frustrările, întrebările, iar invitații le-au vorbit cu răbdare despre dificultăți, despre tratamente, dar mai ales despre viață și despre speranță. Am învățat laolaltă cu beneficiarii - bolnavi și aparținători - și știm că mai avem de învățat. Unele informații au ajuns inclusiv pe carnețelele cu notițe ale aparținărilor, dar și noi am trecut pe curat cele mai importante sfaturi de ținut minte de la specialiști. Le poți citi AICI.

 

Abonare newsletter

Zi de zi adunăm povești, idei și inițiative pline de speranță și le punem într-un Jurnal de Bineri, care ajunge la voi în fiecare vineri, la țanc pentru un vibe pozitiv de weekend. Plus că aflați primii când mai lansăm un nou episod din podcastul Zi de Bine! Așa că abonați-vă și voi la newsletter!